Mai trăieşti?

Impresii scoase la mezat

Unii oameni obişnuiesc să dispară. Să se facă neştiuţi, neauziţi, nevăzuţi, să se strecoare printre oameni şi prin viaţă ca şi cum ar merge pe vîrfuri într-o casă străină în miez de noapte. Asta, desigur, în limitele în care e posibil, căci nu poţi dispărea chiar după bunul plac: te duci la serviciu, îţi îndeplineşti obligaţiile (mai ales cele contractuale) faţă de societate şi cei din juru-ţi, dar, în restul timpului, vrei să fii numai tu cu tine, să ţeşi între tine şi ceilalţi un văl magic prin care tu să vezi, dar nimeni să nu poată privi înăuntru. Cînd te gîndeşti că pentru unii ăsta e chiar un modus vivendi, îţi zici încurajator „De ce nu?” şi după aia chiar o faci. De la o vreme începe să-ţi placă. Sau să-ţi placă mai puţin ceea ce găseşti la întoarcere. Căci revenirile în lume, după escapadele astea, sînt, de…

View original post 198 more words

E șase dimineața și scriu!

Adrian Mangu

mirror-2

E  șase dimineața și scriu!

E ciudat să privești șansa și neșansa în ochi în fiecare zi, să iei mecanic atâtea decizii, dar, în loc să te trăiești, tu să fii ocupat cu analize pe textul vieții. Ființăm de parcă ne-am permite luxul timpului pentru dezbaterea tuturor schițelor pe care ni le trasăm, le ștergem și le retrasam mental. Calculăm, adunăm, scădem, împărțim, înmulțim, credem, cerșim, refuzăm, acceptăm, distrugem, ca în final să aflăm veșnicul și tristul adevăr: am mai murit cu o zi. Detest aniversările!

M-am înmormântat adânc în suflet de peste zece mii de ori. Am calculat! Uneori mai singur, alteori mai trist, când mai grav, când din obișnuință și, cu toate astea, încă mă mai tem. Mă tem, deși moartea mi-a devenit  rutină.

Trăim cu o teamă din reflex și cu acel veșnic refren cu care ne obligăm sufletul să îngenuncheze, oftatul. Chiar și acum, când scriu…

View original post 333 more words

Cum nu sarbatorim noi

Jurnal de Belgia

Cred ca v-am mai spus ca eu sunt un fel de Grinch al sarbatorilor.

Atitudinea asta e cu atat mai vizibila de cand ne-am mutat in Belgia si pur si simplu nu mai trebuie sa fac figuratie. Cred ca toti anii de sarbatorit cu japca din Romania rabufnesc acum. Probabil dupa o pauza o sa revin la sentimente mai bune.

Ideea e ca am sechele din frageda pruncie. Trezitul la 4 sau 5 dimineata ca sa mergem la Biserica si sa luam lumina, eu imbracata si incaltata in haine noi si nepurtate, ca, deh, asa e obiceiul ma cam calca pe bataturi. La propriu ! Ca am avut intotdeauna o problema cu pantofii noi. Asa ca ma intorceam mai mult schioapa de la Biserica. Dar cu lumina in suflet. Vorba vine, ca nu intelegeam nimic din datul de ture in jurul cladirii.

In plus, nu stiu cum se face, dar in…

View original post 348 more words